poveste

Metafora. Călătoria Eroului

Termenul „metaforă” provine din grecescul „metapherein”, care înseamnă „a transfera”, „a duce dincolo”. În sens larg, metafora reprezintă o formă de limbaj simbolic, ce presupune transferul sensului unui lucru asupra altuia, facilitând astfel înțelegerea unor experiențe greu de descris. Metaforele au fost folosite dintotdeauna ca instrument de predare a valorilor (Isus se adresa ascultătorilor săi folosind parabole, în învățăturile înțelepților zen, ale amerindienilor sau ale sufiților regăsindu-se, de asemenea, o abundență de metafore). Spre deosebire de metaforele la care recurg filosofii sau lingviștii, cele terapeutice (la care vom facem referire în această parte) apar de regulă, sub forma unor povești care facilitează sinteza, unificarea principiilor contradictorii, conducând astfel subiectul spre o reajustare pozitivă.

Elementele centrale prin care este definită metafora terapeutică se regăsesc în definiția pe care Jung o dă simbolisticii. Astfel, potrivit lui Jung, „un cuvânt sau o imagine sunt simbolice atunci când implică ceva ce trece dincolo de semnificația sa evidentă și imediată, când dobândește un sens inconștient, când nu mai este definit cu precizie sau complet explicat. Când psihicul explorează simbolul, intră în contact cu idei ce depășesc capacitățile raționale” (apud Dafinoiu,2000).

Așadar, metafora, la fel ca simbolul, este implicită, nu explică, ci produce o extensie a înțele gerii ,trimițând spre un sens aflat „dincolo” de posibilitățile de exprimare ale limbajului. Dintre  caracteristicile pe care I. Dafinoiu (2000, p.149) le atribuie metaforei și care vin în sprijinul acestei definiții, menționăm :

  • permite evidențierea semnificațiilor inaccesibile raționalității și explicației;
  • face posibilă verbalizarea acelor realități individuale pentru care cuvintele uzuale nu ar fi potrivite, deoarece au conținut logic categorial;
  • este esențială pentru gândi anumite realități abstracte, dificil de reprezentat;
  • este un instrument de restructurare a gândirii și de interpretare a lumii, prin realizarea transferului de sens de la subiectul secundar către cel principal.

Milton Erickson, renumit pentru vasta sa experiență în comunicarea de tip metaforic, apreciază că metafora terapeutică influențează funcționarea celor două emisfere cerebrale, constituind unul dintre cele mai eficiente moduri prin care ne putem adresa direct emisferei drepte ( aceasta din urmă este considerată de către Erickson ca fiind sediul inconștientului). Comunicarea pe două niveluri (conștient/inconștient) devine posibilă deoarece „structura de suprafață” a metaforei se adresează minții conștiente și implică paralelismul la situația conflictuală pe care o trăiește subiectul, în timp ce „structura de adâncime” a acesteia presupune accesarea propriilor resurse inconștiente. Mai mult, inconștientul însuși are o structură metaforică, întrucât „se servește de un anumit simbolism, care uneori variază de la o persoană la alta, dar care prezintă și trăsături generale și care se reduce la anumite tipuri de simboluri, așa cum le găsim în mituri și basme” (Freud, 1980, apud Dafinoiu,2000 ).

În concepția lui Erickson, metafora activează modelele de asociere ale inconștientului ce anulează vechiul tipar cognitiv-comportamental, generând răspunsuri noi, care, la rândul lor, vor deveni bază pentru comportamente noi. Acest proces circular auto-generativ ( Figura 1) poate fi reprezentat astfel :

 

 

Metaforă                                        Informații noi / Răspuns comportamental nou

↓                                                                                            ↑

 

Asocieri inconștiente           →                       Răspuns comportamental vechi

 

 

[ Figura 1. Funcția terapeutică a metaforei în teoria lui Erickson,

apud Mills și Crowley,1988]

De-a lungul timpului, Erickson a creat mii de povești în care, prin intermediul metaforei, a tradus conflictele interioare ale subiecților, încurajându-i, în egală măsură, să genereze propriile metafore (acestea au așadar, un caracter individual, intuitiv, chiar dacă simbolurile regăsite în povești stau sub semnul universalității ).Tipul de metaforă pe care subiectul îl creează într-un anumit moment ale vieții sale este relevant pentru că spune „unde se află” subiectul și care este principala temă cu care se confruntă în faza respectivă.

După cum putem observa, metaforele terapeutice prezintă, în esență, conflicte și posibile căi de ieșire din acestea; construite din mai multe „elemente care se unesc și se scindează, se contrapun și se susțin,
creând diverse echilibre” (Santagostino, 2008, cap.6), ele relevă călătoria pe care eroul o parcurge în scopul depășirii unei „situații” aparent imposibil de rezolvat. Aventura eroului, care marchează începutul unei transformări, al unei noi etape de viață, urmează tiparul clasic al „unității nucleare mitice” (Campbell, 2008) și anume : separarea de lumea cu care acesta era obișnuit (absolut necesară atunci când tiparele cognitiv-emoționale sunt prea rigide sau depășite), pătrunderea într-una dintre sursele puterii (inițierea) și întoarcerea.

Prin acceptarea chemării la aventură, eroul intră în contact cu „celălalt tărâm”, un tărâm necu noscut, fermecat (care este chiar inconștientul) în care fie își găsește aliați (ghizi simbolici), fie primește puteri neobișnuite, reușind astfel să depășească întreaga succesiune de încercări la care este supus. El parcurge, de fapt, un drum interior, inițiatic, în care i se oferă posibilitatea de a se (re)conecta la propriul inconștient, dobândind astfel puteri noi ce îl vor ajuta să își depășească propriile rezistențe și să își îndeplinească rolul. Călătoria sa poate fi percepută ca o intrare într-un labirint al căutării și descoperirii de sine, din care va ieși, în urma experiențelor trăite, îmbogățit și pregătit pentru următoarea etapă a vieții sale.

Construirea unei metafore trebuie să răspundă, indiscutabil, anumitor exigențe, întrucât în lipsa acestora, sensul abordării metaforice ar fi într-o largă proporție alterat. Potrivit profesorului I. Dafinoiu ( 2000, p. 164) modelul alcătuirii unei metafore terapeutice presupune, in extenso, următoarele etape :

a). Formularea corectă a problemei cu care se confruntă subiectul; ascultarea limbajului pe care îl folosește subiectul, observarea comportamentului și analizarea emoțiilor / sentimentelor acestuia pe parcursul discuțiilor sunt definitorii acestei etape.

b). Stabilirea contextului, acțiunilor și personajelor, dar mai ales a relațiilor dintre personaje – toate acestea trebuie adaptate structurii interne a subiectului și gândite astfel încât să corespundă cu reprezentarea pe care acesta o are cu privire la problema sa ( principiul izomorfismului).

c). Identificarea soluției – aceasta poate fi construită din elementele furnizate de subiect.

În ceea ce privește construcția sintactică a metaforei, D. Gordon ( apud I. Dafinoiu,2000) propune un model care să dețină următoarele trăsături :

lipsa indicilor de relație – în povestirea metaforei, nu vom folosi termeni preciși, foarte clari, lăsând subiectului libertatea de a căuta sensuri. Folosind, spre exemplu, expresia : „undeva, de parte , trăia…”, îi oferim acestuia posibilitatea de a situa acțiunea în locul dorit.

– utilizarea unor subiecte neprecizate – oferind mai puține detalii despre modul în care a acționat personajul principal al poveștii, lansăm o provocare imaginarului (exemplu : „într-un târziu, după mai multe încercări, el a ajuns…”).

– utilizarea nominalizărilor -acest aspect presupune „substantivizarea expresiilor ce denumesc în realitate, procese, acțiuni” ( I. Dafinoiu, 2000, p. 168).

Înainte de relatarea propriu-zisă a metaforei, Erickson propune, în scopul destabilizării conștientului, crearea unui moment de confuzie pentru subiect, în care acestuia să îi fie puse întrebări întortocheate, paradoxale sau să i se spună povești lipsite de sens, care nu pot fi legate în mod direct cu problema sa.

Experiențele care nu sunt înțelese de către subiect aduc o încărcătură emoțională adesea dificil de gestionat, iar metafora terapeutică, atunci când este utilizată adecvat, acționează tocmai în acest câmp al refacerii echilibrului subiectului, anulând ruptura dintre parte și întreg. Stilul de a povesti, ritmul vorbirii, modularea intonației, volumul vocii sau implicarea afectivă contri buie de asemenea, la crearea unei comunicări metaforice reușite. În mod evident, aceasta poate fi folosită și în combinație cu alte metode sau tehnici (desen, colaj, joc de rol, modelaj, jocul cu nisip etc.).

 

Bibliografie :

Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin… POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea

Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași

Joseph Campbell ( 2014). Eroul cu o mie de chipuri , Editura Herald, București

Maria Dorina Paşca (2004).Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș

Paola Santagostino (2008). Cum să te vindeci cu o poveste, Editura Humanitas, București

 

 

 

Despre povestea terapeutică…

Actul de a povesti este fundamental în toate culturile umane. Spuse, cântate, dramatizate sau chiar pictate, poveștile au fost folosite din timpuri imemoriale drept mijloc autentic prin care o generație transmitea alteia informații prețioase precum : credințe, valori sau experiențe de viață. În esență, poveștile reprezintă unul dintre cele mai simple moduri de a ne conecta cu ceilalți, dar și cu noi înșine. Folosim povești în fiecare zi, în mod mai mult sau mai puțin conștient, ceea ce înseamnă că suntem atât povestitori (rol pe care ni-l asumăm când vorbim despre realitatea noastră), cât și ascultători (intrăm inevitabil în contact cu poveștile celor din jur sau cu cele ale inconștientului nostru-visele, care se dovedesc, de asemenea, valoroase, în măsura în care ne pot inspira). În mod evident, devenim și creatori ai propriilor povești, această calitate aflându-se în strânsă legătură cu variabile personale precum: gradul de autocunoaștere, propriile scopuri, determinarea, flexibilitatea, inteligența emoțională, etc.

Poveștile aduc, de regulă, în fața cititorului /ascultătorului o lume simbolică, în care personaje cu diferite calități (înnăscute, dar nedescoperite încă sau dobândite pe parcursul desfășurării acțiunii) trec prin anumite experiențe, în încercarea lor de a rezolva o situație-limită. Spre deosebire de poveștile raționale, al căror mesaj moralizator este explicit, povestea terapeutică se adresează intuiției și acționează în plan emoțional; făcând apel la imaginar, la fantastic, aceasta conduce ascultătorul într-un spațiu în care prezența gândirii logice, lineare este puternic diminuată, drept urmare, chiar dacă tema poveștii este imaginară, iar elementele ei pot fi adesea considerate ca fiind „neadevărate”, mesajul ei este „foarte real pe un alt nivel“ (Burns, 2011, p. 66).

De-a lungul timpului, povestea terapeutică s-a dovedit a fi un instrument eficient de comunicare relațională întrucât asigură ascultătorului doar baza de identificare (cu personajul principal și cu problema vizată), fără a-l expune direct. Această caracteristică a poveștii terapeutice generează consecințe directe, resimțite în planul rezistențelor, al mecanismelor de apărare ale ascultătorului, în sensul atenuării semnificative a acestora. Identificarea nu este „stabilită de la bun început”, subiectul „poate înțelege povestea în felul său și se poate reflecta în ea în felul său personal“ (Peseschkian, 2007, p.200), însă rămâne procesul esențial în demersul folosirii poveștii terapeutice deoarece în lipsa identificării, producerea unei modificări la nivelul percepției, emoțiilor, respectiv comportamentelor ascultătorului, este practic imposibilă.

O altă caracteristică a poveștii terapeutice constă în faptul că recurge la metaforă în scopul transmiterii unor informații relevante cu privire la lumea interioară a ascultătorului, acest lucru fiind posibil întrucât selectarea poveștii se face în urma stabilirii situației concrete pe care subiectul o trăiește. Mesajul poveștii este, de asemenea, receptat prin intermediul gândirii metaforice; acesta va fi dedus de către ascultător, și nu impus sau sugerat din exterior, rolul metaforei fiind cel de „ancoră emoțională pentru înțelegerea și conștientizarea resurselor proprii” (Filipoi, 2012, p.18)cu care subiectul poate depăși o situație. Fiind o concentrare de simboluri, povestea terapeutică facilitează cu ușurință accesul la inconștient, aducând la suprafață nu numai emoții și sentimente „nedigerate” (frici, dorințe, nevoi neîmplinite, culpabilități, obsesii), blocate în inconștient, ci și soluțiile pe care acesta din urmă le deține pentru situațiile conflictuale ale ascultătorului.

Sempronia Filipoi (2012) aduce în discuție trei funcții esențiale ale poveștii terapeutice, și anume :
➢ Funcția de oglindă – se referă la faptul că în poveste sunt reflectate nevoi, dorințe, conflicte ale ascultătorului; această oglindire permite subiectului să se distanțeze de conflict și de experimentarea acestuia în viața reală. Rezistența sa fiind minimă, este mai înclinat să accepte că există soluții pentru problema cu care se confruntă.

➢ Funcția de model – poveștile abordează diferite situații conflictuale și prezintă moduri posibile prin care acestea pot fi soluționate, drept urmare am putea afirma că susțin învățarea prin intermediul unui model, fără a-l încărca însă cu rigiditatate sau a-l impune ca fiind unicul răspuns la căutările ascultătorului. Dimpotrivă, metafora (căreia îi sunt adăugate sensurile proprii ale subiectului) îi permite acestuia să interpreteze soluția și să o adapteze structurii sale interne.

➢ Funcția de mediator (sau funcția de filtru – Peseschkian, 2007) subliniază faptul că povestea terapeutică este resimțită de către subiect ca fiind un spațiu securizant, în care identitatea sa este protejată, întrucât eroul poveștii este cel care se confruntă cu situația conflictuală, nu el însuși. Așadar, prin poveste i se pot comunica subiectului anumite aspecte sensibile, pe care acesta puțin probabil că le-ar accepta dacă i-ar fi comunicate în mod direct. De asemenea, prezența acestui filtru îi oferă subiectului posibilitatea de a purta discuții libere pe marginea poveștii, în cadrul acestora conturându-se date relevante despre subiect, dificil de obținut prin alte modalități.

La acestea se adaugă, de asemenea, funcția de resemnificare (adresându-se direct in – conștientului, poveștile tera peutice aduc la suprafață semnificații noi și prin urmare, oferă subiectului posibilitatea de a se raporta diferit la conflictele sale interioare) și cea regresivă – se referă la regresia într-un timp interior, dar și în perioada copilăriei. (Dafinoiu, 2000) .
Fiecare poveste are o dinamică ce depinde în mare parte de ascultător,căci indiferent de forma în care este prezentată povestea, datorită filtrului personal al fiecăruia, aceasta capătă sensuri noi, se extinde, evoluează, schimbându-se astfel de la un ascultător la altul. Axându-se pe folosirea metaforei, povestea terapeutică funcționează ca o punte între emisfera stângă a creierului (considerată drept sediu al inteligenței raționale, ce controlează acțiuni precum: limbajul, gândirea lineară, aritmetica, scrierea, etc.) și cea dreaptă (a inteligenței intuitive și holistice, a inconștientului, muzicii, formelor arhaice ale limbajului, simbolisticii, etc.). Atunci când spunem o poveste, ne adresăm în egală măsură atât conștientului cât și inconștientului, fapt ce determină ca în secvența în care subiectul este „prins“ de firul poveștii, metafora să permită deconectarea de la emisfera stângă, intensificând registrul de percepție. Mesajul ascuns în meta foră este astfel receptat de inconștient, iar momentul în care subiectul va avea o revelație cu privire la mesajul poveștii, va declanșa practic începutul vindecării. Funcționalitatea emisferei stângi se reflectă în procesarea conținutului poveștii și mai târziu, în sintetizarea informațiilor primite în starea de maximă receptivitate.
Scopul folosirii poveștii terapeutice constă, într-o primă etapă, în dezvoltarea unei atitudini noi a subiectului față de conflictele sale, acesta fiind realizabil tocmai prin suportul intuitiv pe care povestea îl oferă în descoperirea de sine, respectiv în restructurarea gândurilor/ convingerilor personale. Rolul ei nu se oprește însă aici – introducând elemente care trezesc și hrănesc imaginația subiectului, povestea lărgește spațiul interior al acestuia, făcând posibilă deschi derea spre conturarea propriilor idei/soluții. Efectele poveștilor terapeutice se înscriu așadar în sfere multiple, interconectate, pornind de la creșterea capacității de identificare / exprimare a emoțiilor la dezvoltarea și îmbunătățirea imaginii de sine sau amplificarea empatiei până la dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor.

În demersul folosirii poveștii terapeutice, se va ține cont de respectarea anumitor cerințe legate de : particularitățile de vârstă și de dezvoltare ale subiectului; selectarea poveștilor (centrată pe relevanța conținutului pentru subiect); crearea mediului în care se va desfășura activitatea etc. La fel de important este să înțelegem însă că povestea terapeutică nu se explică, în cazul în care se încearcă o traducere a acesteia, fiind practic anulat tot procesul prin care subiectul ar avea posibilitatea de a descoperi propriile sensuri. Adesea este avansată ideea potrivit căreia există o relație de echivalență între explicarea mesajului poveștii și discuții pe marginea acesteia. În cazul în care subiectul dorește să vorbească totuși despre poveste, nu îi va fi ignorată această nevoie, ce poate fi înțeleasă și ca o oportunitate prin care subiectul manifestă deschidere pentru relatarea propriei experiențe în receptarea poveștii. Dacă întrebările sale sunt însă legate de semnificația mesajului poveștii, se recomandă ca răspunsurile să fie de genul : „Care este părerea ta?”/„Tu ce crezi despre asta?”, tocmai pentru a nu-i distorsiona percepțiile inițiale.

Unul dintre cele mai relevante exemple pentru a exprima forța poveștilor și impactul lor profund asupra noastă este amintit de către George W. Burns (2011) – acesta readuce în lumină experiența unui băiețel care în urmă cu aproape 200 de ani, a fost nevoit să treacă printr-o operație de extirpare a unei tumori. În lipsa anestezicelor pentru controlul durerii (ce aveau să rămână necunoscute pentru cel puțin încă un secol după momentul respectiv) copilului i s-a spus o poveste, fiindu-i astfel distrasă atenția de la operație. În mod cu totul neașteptat, acesta a susținut mai târziu, cu toată convingerea, că nu a simțit absolut nicio durere pe parcursul intervenției. Băiețelul era însuși Jacob Grimm, cel care a încântat generații întregi cu poveștile sale.

Bibliografie
George W. Burns (2011). 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei, București
George W. Burns ( 2012). 101 povești vindecătoare pentru adulți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei , București
Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin…POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea
Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași
Jacques Salome (2007). Povești pentru a iubi, povești pentru a ne iubi, Editura Ascendent, Bucureşti
Maria Dorina Paşca (2004). Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș
Peseschkian Nossrat (2007). Psihoterapie pozitivă. Teorie si practică, Editura Trei, București Peseschkian Nossrat (2005). Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, Editura Trei, București
Sempronia Filipoi (2012), Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți, Editura ASCR, Cluj –Napoca