copil interior

Poveștile – Punți între Real & Imaginar

Jocul de scriere creativă pe care l-am conceput aduce împreună imagini-personaje și cuvinte, poate fi folosit individual și/sau în grup, urmărind, prin cele trei variante incluse în regulament (Imaginarium, Povești-Sentiment și Poezie-Fantezie) să pună în valoare nu doar inteligența lingvistică a participanților, ci mai ales pe cea emoțională. Dat fiind faptul că poveștile pe care le creăm vorbesc despre noi (despre modul în care înțelegem lumea și ne raportăm la aceasta, despre visurile, nevoile, dorințele sau temerile noastre mai mult sau mai puțin conștientizate) încurajarea exprimării autentice folosind acest instrument excepțional – povestea – este un act natural și necesar în egală măsură.

Întrucât varianta nouă a jocului acoperă doar trei posibilități de utilizare a cardurilor, vă propun să descoperiți și alte tipuri de activități ce pot fi realizate cu acestea.

Recomandare:

Ideal ar fi să acordăm importanță și părții introductive a atelierelor în cadrul cărora sunt scrise povești. Invitând fiecare participant să răspundă la provocări de genul: „De ce scriu oamenii povești?” / „Când spui Poveste, spui…” / „Ce fel de povești îți plac și de ce?” etc. vom observa că argumentele pe care participanții le aduc în aceste discuții libere conturează tocmai elementele de bază (esențiale) ale poveștilor pe care mai apoi le vor scrie.

 

Activități sugerate:

* Poveste Colectivă / Asocieri Libere

Cele 19 carduri ale primului set sunt așezate într-un teanc în mijlocul participanților. Participantul cu vârsta cea mai mică ridică un card și începe povestea, rostind o frază în care să fie menționat personajul extras. Jocul continuă cu următorul participant, care va lua alt card-personaj și va dezvolta povestea. Cardurile deja folosite vor fi puse pe masă (cu fața în sus) astfel încât dacă un participant dorește să contribuie la poveste fără a adăuga un personaj nou, să le poată vedea pe cele deja extrase. Jocul continuă cu următorii participanți.

 

*Rescrie O Poveste!

O poveste scrisă folosind cardurile primului set este printată în mai multe exemplare ce vor fi împărţite participanților. Acestora li se va cere să identifice verbele din poveste şi să le înlocuiască cu unele noi, schimbând astfel complet sensul iniţial al poveştii.

 

*Litera Interzisă!

Jucătorii stau într-un cerc, iar cel mai mic dintre ei alege o literă (aceasta va fi „litera interzisă”). Ceilalți vor încerca să găsească (folosindu-se de toate cardurile jocului) cuvinte care să nu conțină litera respectivă. Cardurile vor circula foarte rapid de la un participant la altul – cei care vor spune cuvinte în care se regăsește litera interzisă, vor ieși din cerc.

 

*Citeşte Povestea Mea!

Participanții vor folosi doar cardurile de sprijin (setul III) şi vor crea o poveste care să conţină cât mai multe dintre cuvintele şi expresiile scrise pe cardul ales (fiecare participant alege un singur card ). La final, vor schimba poveştile între ei şi le vor citi.

 

*Non–Senses (dezvoltarea creativităţii limbajului )

Folosind atât personajele primului set, cât și cuvintele înscrise pe oricare dintre cardurile setului III, participanții pot crea propoziţii lipsite de logică (non-senses). Fiecare jucător va scrie, pe o coală de hârtie, cel puțin trei propoziții de acest fel, subliniind cuvintele ce se regăsesc pe carduri.

 

*Ce îţi Inspiră ?

Fiecare participant ridică un card din primul set. Pe o hârtie va scrie impresii subiective cu privire la imagine. Care este primul gând pe care l-a avut când a privit imaginea?

– Ce emoţie trezeşte imaginea respectivă în el ?

– O poate asocia cu un miros / sunet anume ?

– Îi aminteşte de vreo experienţă?

– Care este cel mai potrivit nume pentru imagine?

Discuţii libere. Impresiile notate pot fi folosite pentru a crea o poveste.

 

*Lista cu Sinonime & Antonime (dezvoltarea vocabularului)

Participanților li se va cere să identifice cât mai multe sinonime / antonime pentru un cuvânt pe care ei îl aleg (cardurile setului III).

 

*Mi-ar plăcea / Nu mi-ar plăcea  să fiu…

Participanții sunt așezați în cerc. Cinci-șapte carduri din primul set sunt aranjate în mijlocul mesei.

Cel mai mic dintre jucători începe, ridicând două carduri:

„Dacă aș fi un personaj din cele cinci aș alege să fiu………………. pentru că…………..”

”Dintre cele cinci personaje, nu mi-ar plăcea să fiu ………………. pentru că……………”

Jocul continuă cu următorul participant. Discuții libere.

Strategii specifice în utilizarea poveștii terapeutice

Folosirea poveștii terapeutice presupune stabilirea unor obiective concrete și parcurgerea unor etape în vederea realizării acestora. Mai întâi vom avea în vedere lucrul cu metafore terapeutice deja existente (1), ce pot fi selectate dintr-o bază largă de texte, pentru ca mai apoi să discutăm despre metaforele create pentru / de subiect (2) și despre metoda povestirii reciproce (3) propusă de Richard Gardner.

1. Să-ți spun o poveste …

a). În cazul în care intenționăm să folosim o poveste pentru un subiect a cărui situație conflictuală este definită în termeni clari, vom lectura mai întâi un număr considerabil de povești care se adresează situației respective și le vom alege pe cele care apreciem că redau cel mai bine conflictul subiectului și se potrivesc structurii interne a acestuia. Selectarea poveștilor se face numai după ce au fost colectate și corelate suficiente informații cu privire la nivelul de dezvoltare a subiectului, fundalul său socio-cultural, istoricul, eventuale traume, simptome, factori declanșatori etc.).

b). Pasul următor constă în „personalizarea poveștii”, mai precis în adaptarea anumitor elemente la cazul concret – în acest sens, personajul principal trebuie să aibă același sex cu subiectul, același mediu și stil de viață, aceleași convingeri, preocupări etc. Sigur că faptele nu trebuie să fie identice, dar trebuie să fie „o replică metaforică a principiilor și proceselor implicate”(Burns, 2012). Deși este o etapă opțională, modificarea poveștii este totuși relevantă întrucât conduce la „creșterea acceptării mesajului” (Filipoi,2012,p. 25) de către subiect.

c). Povestirea propriu-zisă. Introducerea poveștii se face lejer, cu naturalețe, (spre exemplu: „Vreau să îți spun o poveste despre…” (un vultur/un șoricel / un băiat etc.).Ideal este ca modul în care se povestește să fie degajat, nuanțat emoțional. Stilul de a povesti este deosebit de important – modularea intonației, reglarea volumului vocii, dar și ritmul vorbirii măresc, sau dimpotrivă, diminuează eficacitatea comunicării. Subiectul va sesiza /simți dacă există sau nu compatibilitate între emoția transmisă prin vocea povestitorului și cea exprimată prin conținutul poveștii. Creativitatea, intuiția, empatia sunt calități ce îl pot ajuta pe narator în acest punct.

d). După cum am menționat și în prima parte (vezi articolul -Despre povestea terapeutică …), mesajul poveștii terapeutice nu se explică subiectului. În cazul în care, la finalul poveștii, acesta inițiază discuții cu privire la anumite aspecte din poveste, îi vom oferi posibilitatea de a-și exprima impresiile, însă nu îl vom forța să analizeze povestea în fel și chip, nici nu îi vom cere explicit să compare situația lui cu cea a personajului sau să formuleze vreo concluzie. Subiectul va descoperi singur mesajul, prin intermediul simbolurilor și metaforelor cuprinse în poveste.

2. Creând povești …
În cadrul acestei metode, vom face distincție între metaforele pe care povestitorul le creează special pentru situația conflictuală a subiectului (a) și cele generate de subiect însuși (b).

a). Etapele alcătuirii unei metafore terapeutice le-am conturat anterior (vezi articolul Metafora. Călătoria Eroului), drept urmare vom aduce anumite completări derivate din identificarea scopului acesteia, și anume : poate fi folosită fie pentru a ajuta subiectul să se exprime emoțional (a1), fie pentru a schimba comportamentul acestuia(a2).

a1). După formularea în termeni clari a problemei subiectului și stabilirea scopului metaforei, putem alege și descrie mai întâi personajul principal al poveștii, pentru a determina mai apoi relația dintre acesta și alte personaje/elemente ale poveștii, relație care trebuie să implice obligatoriu emoția pe care subiectul are nevoie să o exprime.
Întreaga poveste va fi centrată pe emoțiile/ trăirile personajelor și va urmări schimbările pe care un conflict le generează la nivel emoțional. Este important ca înainte de a crea acest tip de metaforă, să ascultăm și să analizăm cu atenție limbajul subiectului ( astfel, cuvintele, expresiile sale pot fi folosite și de personajul principal al poveștii).

a2). În cazul în care intenția este de a construi o metaforă ce vizează schimbarea unui anumit comportament al subiectului, vom urma aceleași etape (formularea corectă a problemei/ stabilirea contextului, personajelor, acțiunilor/identificarea soluției) însă ne vom axa în principal pe acțiunile la care recurge personajul în încercarea de a-și îndeplini misiunea.

b). Povestea creată de subiect (spontan sau la cerere) este de o importanță covârșitoare întrucât prezintă, în mod simbolic, autentic, modul în care acesta înțelege și acceptă atât lumea sa interioară cât și pe cea exterioară, și implicit, modul în care se raportează la sine și la ceilalți. Ținând cont de faptul că subiectul aduce în discuție situații conflictuale pe care altfel nu le-ar verbaliza, este recomandat să nu interpretăm metafora acestuia sau să facem, în mod direct, paralelă cu viața sa reală. În anumite cazuri, subiectul poate opri povestea într-un anumit punct, fără să fi intuit vreo soluție pentru conflictul său până la momentul respectiv. Nu îl vom forța să continue, ci îi lăsăm libertatea de a relua povestea sau de a crea una nouă, în momentul în care simte că dorește să facă acest lucru.
Respectând intimitatea subiectului și asigurându-i confortul emoțional de care are nevoie, creștem șansele de a dezvolta cu acesta o relație bazată pe empatie.

3. Povestirea reciprocă
Este o metodă dinamică, în care naratorul îi cere subiectului să creeze o poveste care să respecte structura clasică : introducere, cuprins și încheiere. După ce ascultă cu atenție povestea și analizează personajul principal și relația cu celelalte personaje, atmosfera afectivă, tema, modalitatea de soluționare a conflictului și orice alt aspect relevant pentru subiect, naratorul repovestește conținutul, păstrând doar începutul și personajele poveștii inițiale.
Potrivit întemeietorului acestei metode, Richard Gardner, povestea nou creată poate sugera subiectului :
– modalități diferite de percepție a sinelui, a lumii și a celorlalți;
– moduri diferite de comunicare, respectiv relaționare;
– un mod mai potrivit pentru soluționarea conflictului.

Metoda se poate aplica subiecților care au abilități lingvistice relativ dezvoltate, fiind valoroasă prin faptul că permite comunicarea spontană, necondiționată a situației conflictuale prin care trece subiectul. Centrarea pe nevoile acestuia din urmă este esențială , în egală măsură contând capacitatea naratorului de a folosi metafora în abordarea și evidențierea acestora.

Bibliografie :
George W. Burns ( 2012). 101 povești vindecătoare pentru adulți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei , București

Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin… POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea

Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași

Joseph Campbell ( 2014). Eroul cu o mie de chipuri , Editura Herald, București

Maria Dorina Paşca (2004). Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș

Paola Santagostino (2008). Cum să te vindeci cu o poveste, Editura Humanitas, București

Sempronia Filipoi (2012). Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți, Editura ASCR, Cluj–Napoca

Despre povestea terapeutică…

Actul de a povesti este fundamental în toate culturile umane. Spuse, cântate, dramatizate sau chiar pictate, poveștile au fost folosite din timpuri imemoriale drept mijloc autentic prin care o generație transmitea alteia informații prețioase precum : credințe, valori sau experiențe de viață. În esență, poveștile reprezintă unul dintre cele mai simple moduri de a ne conecta cu ceilalți, dar și cu noi înșine. Folosim povești în fiecare zi, în mod mai mult sau mai puțin conștient, ceea ce înseamnă că suntem atât povestitori (rol pe care ni-l asumăm când vorbim despre realitatea noastră), cât și ascultători (intrăm inevitabil în contact cu poveștile celor din jur sau cu cele ale inconștientului nostru-visele, care se dovedesc, de asemenea, valoroase, în măsura în care ne pot inspira). În mod evident, devenim și creatori ai propriilor povești, această calitate aflându-se în strânsă legătură cu variabile personale precum: gradul de autocunoaștere, propriile scopuri, determinarea, flexibilitatea, inteligența emoțională, etc.

Poveștile aduc, de regulă, în fața cititorului /ascultătorului o lume simbolică, în care personaje cu diferite calități (înnăscute, dar nedescoperite încă sau dobândite pe parcursul desfășurării acțiunii) trec prin anumite experiențe, în încercarea lor de a rezolva o situație-limită. Spre deosebire de poveștile raționale, al căror mesaj moralizator este explicit, povestea terapeutică se adresează intuiției și acționează în plan emoțional; făcând apel la imaginar, la fantastic, aceasta conduce ascultătorul într-un spațiu în care prezența gândirii logice, lineare este puternic diminuată, drept urmare, chiar dacă tema poveștii este imaginară, iar elementele ei pot fi adesea considerate ca fiind „neadevărate”, mesajul ei este „foarte real pe un alt nivel“ (Burns, 2011, p. 66).

De-a lungul timpului, povestea terapeutică s-a dovedit a fi un instrument eficient de comunicare relațională întrucât asigură ascultătorului doar baza de identificare (cu personajul principal și cu problema vizată), fără a-l expune direct. Această caracteristică a poveștii terapeutice generează consecințe directe, resimțite în planul rezistențelor, al mecanismelor de apărare ale ascultătorului, în sensul atenuării semnificative a acestora. Identificarea nu este „stabilită de la bun început”, subiectul „poate înțelege povestea în felul său și se poate reflecta în ea în felul său personal“ (Peseschkian, 2007, p.200), însă rămâne procesul esențial în demersul folosirii poveștii terapeutice deoarece în lipsa identificării, producerea unei modificări la nivelul percepției, emoțiilor, respectiv comportamentelor ascultătorului, este practic imposibilă.

O altă caracteristică a poveștii terapeutice constă în faptul că recurge la metaforă în scopul transmiterii unor informații relevante cu privire la lumea interioară a ascultătorului, acest lucru fiind posibil întrucât selectarea poveștii se face în urma stabilirii situației concrete pe care subiectul o trăiește. Mesajul poveștii este, de asemenea, receptat prin intermediul gândirii metaforice; acesta va fi dedus de către ascultător, și nu impus sau sugerat din exterior, rolul metaforei fiind cel de „ancoră emoțională pentru înțelegerea și conștientizarea resurselor proprii” (Filipoi, 2012, p.18)cu care subiectul poate depăși o situație. Fiind o concentrare de simboluri, povestea terapeutică facilitează cu ușurință accesul la inconștient, aducând la suprafață nu numai emoții și sentimente „nedigerate” (frici, dorințe, nevoi neîmplinite, culpabilități, obsesii), blocate în inconștient, ci și soluțiile pe care acesta din urmă le deține pentru situațiile conflictuale ale ascultătorului.

Sempronia Filipoi (2012) aduce în discuție trei funcții esențiale ale poveștii terapeutice, și anume :
➢ Funcția de oglindă – se referă la faptul că în poveste sunt reflectate nevoi, dorințe, conflicte ale ascultătorului; această oglindire permite subiectului să se distanțeze de conflict și de experimentarea acestuia în viața reală. Rezistența sa fiind minimă, este mai înclinat să accepte că există soluții pentru problema cu care se confruntă.

➢ Funcția de model – poveștile abordează diferite situații conflictuale și prezintă moduri posibile prin care acestea pot fi soluționate, drept urmare am putea afirma că susțin învățarea prin intermediul unui model, fără a-l încărca însă cu rigiditatate sau a-l impune ca fiind unicul răspuns la căutările ascultătorului. Dimpotrivă, metafora (căreia îi sunt adăugate sensurile proprii ale subiectului) îi permite acestuia să interpreteze soluția și să o adapteze structurii sale interne.

➢ Funcția de mediator (sau funcția de filtru – Peseschkian, 2007) subliniază faptul că povestea terapeutică este resimțită de către subiect ca fiind un spațiu securizant, în care identitatea sa este protejată, întrucât eroul poveștii este cel care se confruntă cu situația conflictuală, nu el însuși. Așadar, prin poveste i se pot comunica subiectului anumite aspecte sensibile, pe care acesta puțin probabil că le-ar accepta dacă i-ar fi comunicate în mod direct. De asemenea, prezența acestui filtru îi oferă subiectului posibilitatea de a purta discuții libere pe marginea poveștii, în cadrul acestora conturându-se date relevante despre subiect, dificil de obținut prin alte modalități.

La acestea se adaugă, de asemenea, funcția de resemnificare (adresându-se direct in – conștientului, poveștile tera peutice aduc la suprafață semnificații noi și prin urmare, oferă subiectului posibilitatea de a se raporta diferit la conflictele sale interioare) și cea regresivă – se referă la regresia într-un timp interior, dar și în perioada copilăriei. (Dafinoiu, 2000) .
Fiecare poveste are o dinamică ce depinde în mare parte de ascultător,căci indiferent de forma în care este prezentată povestea, datorită filtrului personal al fiecăruia, aceasta capătă sensuri noi, se extinde, evoluează, schimbându-se astfel de la un ascultător la altul. Axându-se pe folosirea metaforei, povestea terapeutică funcționează ca o punte între emisfera stângă a creierului (considerată drept sediu al inteligenței raționale, ce controlează acțiuni precum: limbajul, gândirea lineară, aritmetica, scrierea, etc.) și cea dreaptă (a inteligenței intuitive și holistice, a inconștientului, muzicii, formelor arhaice ale limbajului, simbolisticii, etc.). Atunci când spunem o poveste, ne adresăm în egală măsură atât conștientului cât și inconștientului, fapt ce determină ca în secvența în care subiectul este „prins“ de firul poveștii, metafora să permită deconectarea de la emisfera stângă, intensificând registrul de percepție. Mesajul ascuns în meta foră este astfel receptat de inconștient, iar momentul în care subiectul va avea o revelație cu privire la mesajul poveștii, va declanșa practic începutul vindecării. Funcționalitatea emisferei stângi se reflectă în procesarea conținutului poveștii și mai târziu, în sintetizarea informațiilor primite în starea de maximă receptivitate.
Scopul folosirii poveștii terapeutice constă, într-o primă etapă, în dezvoltarea unei atitudini noi a subiectului față de conflictele sale, acesta fiind realizabil tocmai prin suportul intuitiv pe care povestea îl oferă în descoperirea de sine, respectiv în restructurarea gândurilor/ convingerilor personale. Rolul ei nu se oprește însă aici – introducând elemente care trezesc și hrănesc imaginația subiectului, povestea lărgește spațiul interior al acestuia, făcând posibilă deschi derea spre conturarea propriilor idei/soluții. Efectele poveștilor terapeutice se înscriu așadar în sfere multiple, interconectate, pornind de la creșterea capacității de identificare / exprimare a emoțiilor la dezvoltarea și îmbunătățirea imaginii de sine sau amplificarea empatiei până la dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor.

În demersul folosirii poveștii terapeutice, se va ține cont de respectarea anumitor cerințe legate de : particularitățile de vârstă și de dezvoltare ale subiectului; selectarea poveștilor (centrată pe relevanța conținutului pentru subiect); crearea mediului în care se va desfășura activitatea etc. La fel de important este să înțelegem însă că povestea terapeutică nu se explică, în cazul în care se încearcă o traducere a acesteia, fiind practic anulat tot procesul prin care subiectul ar avea posibilitatea de a descoperi propriile sensuri. Adesea este avansată ideea potrivit căreia există o relație de echivalență între explicarea mesajului poveștii și discuții pe marginea acesteia. În cazul în care subiectul dorește să vorbească totuși despre poveste, nu îi va fi ignorată această nevoie, ce poate fi înțeleasă și ca o oportunitate prin care subiectul manifestă deschidere pentru relatarea propriei experiențe în receptarea poveștii. Dacă întrebările sale sunt însă legate de semnificația mesajului poveștii, se recomandă ca răspunsurile să fie de genul : „Care este părerea ta?”/„Tu ce crezi despre asta?”, tocmai pentru a nu-i distorsiona percepțiile inițiale.

Unul dintre cele mai relevante exemple pentru a exprima forța poveștilor și impactul lor profund asupra noastă este amintit de către George W. Burns (2011) – acesta readuce în lumină experiența unui băiețel care în urmă cu aproape 200 de ani, a fost nevoit să treacă printr-o operație de extirpare a unei tumori. În lipsa anestezicelor pentru controlul durerii (ce aveau să rămână necunoscute pentru cel puțin încă un secol după momentul respectiv) copilului i s-a spus o poveste, fiindu-i astfel distrasă atenția de la operație. În mod cu totul neașteptat, acesta a susținut mai târziu, cu toată convingerea, că nu a simțit absolut nicio durere pe parcursul intervenției. Băiețelul era însuși Jacob Grimm, cel care a încântat generații întregi cu poveștile sale.

Bibliografie
George W. Burns (2011). 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei, București
George W. Burns ( 2012). 101 povești vindecătoare pentru adulți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei , București
Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin…POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea
Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași
Jacques Salome (2007). Povești pentru a iubi, povești pentru a ne iubi, Editura Ascendent, Bucureşti
Maria Dorina Paşca (2004). Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș
Peseschkian Nossrat (2007). Psihoterapie pozitivă. Teorie si practică, Editura Trei, București Peseschkian Nossrat (2005). Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, Editura Trei, București
Sempronia Filipoi (2012), Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți, Editura ASCR, Cluj –Napoca