Strategii specifice în utilizarea poveștii terapeutice

Folosirea poveștii terapeutice presupune stabilirea unor obiective concrete și parcurgerea unor etape în vederea realizării acestora. Mai întâi vom avea în vedere lucrul cu metafore terapeutice deja existente (1), ce pot fi selectate dintr-o bază largă de texte, pentru ca mai apoi să discutăm despre metaforele create pentru / de subiect (2) și despre metoda povestirii reciproce (3) propusă de Richard Gardner.

1. Să-ți spun o poveste …

a). În cazul în care intenționăm să folosim o poveste pentru un subiect a cărui situație conflictuală este definită în termeni clari, vom lectura mai întâi un număr considerabil de povești care se adresează situației respective și le vom alege pe cele care apreciem că redau cel mai bine conflictul subiectului și se potrivesc structurii interne a acestuia. Selectarea poveștilor se face numai după ce au fost colectate și corelate suficiente informații cu privire la nivelul de dezvoltare a subiectului, fundalul său socio-cultural, istoricul, eventuale traume, simptome, factori declanșatori etc.).

b). Pasul următor constă în „personalizarea poveștii”, mai precis în adaptarea anumitor elemente la cazul concret – în acest sens, personajul principal trebuie să aibă același sex cu subiectul, același mediu și stil de viață, aceleași convingeri, preocupări etc. Sigur că faptele nu trebuie să fie identice, dar trebuie să fie „o replică metaforică a principiilor și proceselor implicate”(Burns, 2012). Deși este o etapă opțională, modificarea poveștii este totuși relevantă întrucât conduce la „creșterea acceptării mesajului” (Filipoi,2012,p. 25) de către subiect.

c). Povestirea propriu-zisă. Introducerea poveștii se face lejer, cu naturalețe, (spre exemplu: „Vreau să îți spun o poveste despre…” (un vultur/un șoricel / un băiat etc.).Ideal este ca modul în care se povestește să fie degajat, nuanțat emoțional. Stilul de a povesti este deosebit de important – modularea intonației, reglarea volumului vocii, dar și ritmul vorbirii măresc, sau dimpotrivă, diminuează eficacitatea comunicării. Subiectul va sesiza /simți dacă există sau nu compatibilitate între emoția transmisă prin vocea povestitorului și cea exprimată prin conținutul poveștii. Creativitatea, intuiția, empatia sunt calități ce îl pot ajuta pe narator în acest punct.

d). După cum am menționat și în prima parte (vezi articolul -Despre povestea terapeutică …), mesajul poveștii terapeutice nu se explică subiectului. În cazul în care, la finalul poveștii, acesta inițiază discuții cu privire la anumite aspecte din poveste, îi vom oferi posibilitatea de a-și exprima impresiile, însă nu îl vom forța să analizeze povestea în fel și chip, nici nu îi vom cere explicit să compare situația lui cu cea a personajului sau să formuleze vreo concluzie. Subiectul va descoperi singur mesajul, prin intermediul simbolurilor și metaforelor cuprinse în poveste.

2. Creând povești …
În cadrul acestei metode, vom face distincție între metaforele pe care povestitorul le creează special pentru situația conflictuală a subiectului (a) și cele generate de subiect însuși (b).

a). Etapele alcătuirii unei metafore terapeutice le-am conturat anterior (vezi articolul Metafora. Călătoria Eroului), drept urmare vom aduce anumite completări derivate din identificarea scopului acesteia, și anume : poate fi folosită fie pentru a ajuta subiectul să se exprime emoțional (a1), fie pentru a schimba comportamentul acestuia(a2).

a1). După formularea în termeni clari a problemei subiectului și stabilirea scopului metaforei, putem alege și descrie mai întâi personajul principal al poveștii, pentru a determina mai apoi relația dintre acesta și alte personaje/elemente ale poveștii, relație care trebuie să implice obligatoriu emoția pe care subiectul are nevoie să o exprime.
Întreaga poveste va fi centrată pe emoțiile/ trăirile personajelor și va urmări schimbările pe care un conflict le generează la nivel emoțional. Este important ca înainte de a crea acest tip de metaforă, să ascultăm și să analizăm cu atenție limbajul subiectului ( astfel, cuvintele, expresiile sale pot fi folosite și de personajul principal al poveștii).

a2). În cazul în care intenția este de a construi o metaforă ce vizează schimbarea unui anumit comportament al subiectului, vom urma aceleași etape (formularea corectă a problemei/ stabilirea contextului, personajelor, acțiunilor/identificarea soluției) însă ne vom axa în principal pe acțiunile la care recurge personajul în încercarea de a-și îndeplini misiunea.

b). Povestea creată de subiect (spontan sau la cerere) este de o importanță covârșitoare întrucât prezintă, în mod simbolic, autentic, modul în care acesta înțelege și acceptă atât lumea sa interioară cât și pe cea exterioară, și implicit, modul în care se raportează la sine și la ceilalți. Ținând cont de faptul că subiectul aduce în discuție situații conflictuale pe care altfel nu le-ar verbaliza, este recomandat să nu interpretăm metafora acestuia sau să facem, în mod direct, paralelă cu viața sa reală. În anumite cazuri, subiectul poate opri povestea într-un anumit punct, fără să fi intuit vreo soluție pentru conflictul său până la momentul respectiv. Nu îl vom forța să continue, ci îi lăsăm libertatea de a relua povestea sau de a crea una nouă, în momentul în care simte că dorește să facă acest lucru.
Respectând intimitatea subiectului și asigurându-i confortul emoțional de care are nevoie, creștem șansele de a dezvolta cu acesta o relație bazată pe empatie.

3. Povestirea reciprocă
Este o metodă dinamică, în care naratorul îi cere subiectului să creeze o poveste care să respecte structura clasică : introducere, cuprins și încheiere. După ce ascultă cu atenție povestea și analizează personajul principal și relația cu celelalte personaje, atmosfera afectivă, tema, modalitatea de soluționare a conflictului și orice alt aspect relevant pentru subiect, naratorul repovestește conținutul, păstrând doar începutul și personajele poveștii inițiale.
Potrivit întemeietorului acestei metode, Richard Gardner, povestea nou creată poate sugera subiectului :
– modalități diferite de percepție a sinelui, a lumii și a celorlalți;
– moduri diferite de comunicare, respectiv relaționare;
– un mod mai potrivit pentru soluționarea conflictului.

Metoda se poate aplica subiecților care au abilități lingvistice relativ dezvoltate, fiind valoroasă prin faptul că permite comunicarea spontană, necondiționată a situației conflictuale prin care trece subiectul. Centrarea pe nevoile acestuia din urmă este esențială , în egală măsură contând capacitatea naratorului de a folosi metafora în abordarea și evidențierea acestora.

Bibliografie :
George W. Burns ( 2012). 101 povești vindecătoare pentru adulți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei , București

Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin… POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea

Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași

Joseph Campbell ( 2014). Eroul cu o mie de chipuri , Editura Herald, București

Maria Dorina Paşca (2004). Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș

Paola Santagostino (2008). Cum să te vindeci cu o poveste, Editura Humanitas, București

Sempronia Filipoi (2012). Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți, Editura ASCR, Cluj–Napoca

Posted on: martie 19, 2016, by : Klaudia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *