Scrieri

Poezii

 

 

    Taina Arborelui Nemuritor

Un arbore vrăjit trăieşte-n zări îndepărtate,
Se spune despre el c-ar fi nemuritor.
Că ale sale frunze se preschimbă-n păsări ravisante,
ce tulbură cu al lor cântec somnul stelelor.

Arhaic e cântul ce-n noapte se revarsă,
cufundând tărâmul într-un somn moale, adânc,
timp în care taina cu totul descoperită se lasă,
unind într-o suflare și cer și pământ.

Şi stelele-s acum lotuși, şi pietrele-s planete
ce n-ar putea fi zărite cu ochiul liber nicicând…
Şi râurile-s șerpi, iar luna cea făr’ de pereche,
se pierde-ncet în nisipuri, ce-au fost cândva vânt.

Negreşit cântul îți va risipi umbra,
pentru a-nţelege taina din legământul demult scris-
Nemuritor eşti şi tu, sortit să-ți schimbi mereu forma,
și să ţi le reamintești pe cele vechi doar în Vis.

                             *

                   Fragilitate

Se scurge pământul şi eu cânt cu el,
glasurile noastre acoperă lin zarea,
Păsări mari, aurii se rotesc peste cel
ce-şi rosteşte prin vechi cânturi chemarea.

Prezentă-i e forţa, chiar când tu nu ştii
că pământul se tot scurge sub povara
mărginitei minţi ce uită rostul inimii,
ce venerează dorinţa, dar nu şi candoarea.

Privesc îndărăt cum se scurge pământul,
acum cântă cu noi până şi cerul  stingher,
o legănare în infinit ne e suflul…
Vino…s-au topit punţile dintre mâine şi ieri.

                             *

Despre Echilibru

Gânduri asimetrice
pendulează neîntrerupt
între nemişcare şi exces,
între sacru şi înstrăinări de sine,
ţesând un echilibru amorf,
de consistenţa aripilor de fluture

În căutarea obsesivă
a echilibrului absolut,
gânduri neîntrerupte
eclipsează sufletul,
sufocându-l zgomotos
cu nelinişti absurde.

                             *

         Aripi de Înger

Visări ce-adorm ele însele-n gând
Se-arată, se-nșiră, nesfârșite cum sunt.
Și inima-mi bate.
Se-aude-n odaie un glas de departe.
Dar nu e lumesc.

Se-apropie îndată cu aripile-i mari…
Îi strig : „Îmi lipsești, Tată, vorbește-al meu grai!
Ascultă-mă…Pare totu-n zadar,
căci cele porți străine din noul tău hotar
sunt reci și departe, mult prea departe de mine.
Și totul pare-n zadar.”

Și Tata mă cuprinde cu aripile-i moi.
„Aici aș rămâne. Aș rămâne cu voi…”
Dar glasul devine din nou neînțeles.
„Ascultă-mă, Tată!
Vreu să sfarm ceste aripi, din ele să-ți țes
noi zile și nopți noi laolaltă,
ani pământeni, plini de suflu și sens.”

Pălește iar cerul. Eu însămi pălesc.
Ești scump, prea-iubitul meu Tată, Tu, Înger celest.

Și Tata privește cu ochi de-azur…
Nu-i chip să-nțeleagă cu sufletu-i pur
De ce-i scris să plece?De ce-i dat chiar lui?
Și zborul e rece.

De aripi îl prind, să-l țin strâns lângă mine.

„Sărmană copilă, tu crezi c-am de ales?
Cu voi aș rămâne, aș smulge într-o clipă
Ceste aripi ce-mi cresc. Și tot cresc…și tot cresc.

În odaia-ți plăpândă, tu o candelă-aprinde.
De-o simt, fericit voi veni să-ți vorbesc.
Păstrează-i lumina cât poți, de se stinge,

Uita-voi încetul cu-ncetul, graiul lumesc.”

Și zborul e rece. Albe furii cumplit năvălesc.
Candelă după candelă aprind în odaie,

Când deodată…simt cum aripi de înger îmi cresc.
Și furie și rugi se destramă-n văpaie.
Nimic nu rămâne. Doar zborul celest.

Așteaptă-mă, Tată, vin eu însămi spre tine,
Tu, Înger de azur, ce mereu strălucești…