Metafora. Călătoria Eroului

Termenul „metaforă” provine din grecescul „metapherein”, care înseamnă „a transfera”, „a duce dincolo”. În sens larg, metafora reprezintă o formă de limbaj simbolic, ce presupune transferul sensului unui lucru asupra altuia, facilitând astfel înțelegerea unor experiențe greu de descris. Metaforele au fost folosite dintotdeauna ca instrument de predare a valorilor (Isus se adresa ascultătorilor săi folosind parabole, în învățăturile înțelepților zen, ale amerindienilor sau ale sufiților regăsindu-se, de asemenea, o abundență de metafore). Spre deosebire de metaforele la care recurg filosofii sau lingviștii, cele terapeutice (la care vom facem referire în această parte) apar de regulă, sub forma unor povești care facilitează sinteza, unificarea principiilor contradictorii, conducând astfel subiectul spre o reajustare pozitivă.

Elementele centrale prin care este definită metafora terapeutică se regăsesc în definiția pe care Jung o dă simbolisticii. Astfel, potrivit lui Jung, „un cuvânt sau o imagine sunt simbolice atunci când implică ceva ce trece dincolo de semnificația sa evidentă și imediată, când dobândește un sens inconștient, când nu mai este definit cu precizie sau complet explicat. Când psihicul explorează simbolul, intră în contact cu idei ce depășesc capacitățile raționale” (apud Dafinoiu,2000).

Așadar, metafora, la fel ca simbolul, este implicită, nu explică, ci produce o extensie a înțele gerii ,trimițând spre un sens aflat „dincolo” de posibilitățile de exprimare ale limbajului. Dintre  caracteristicile pe care I. Dafinoiu (2000, p.149) le atribuie metaforei și care vin în sprijinul acestei definiții, menționăm :

  • permite evidențierea semnificațiilor inaccesibile raționalității și explicației;
  • face posibilă verbalizarea acelor realități individuale pentru care cuvintele uzuale nu ar fi potrivite, deoarece au conținut logic categorial;
  • este esențială pentru gândi anumite realități abstracte, dificil de reprezentat;
  • este un instrument de restructurare a gândirii și de interpretare a lumii, prin realizarea transferului de sens de la subiectul secundar către cel principal.

Milton Erickson, renumit pentru vasta sa experiență în comunicarea de tip metaforic, apreciază că metafora terapeutică influențează funcționarea celor două emisfere cerebrale, constituind unul dintre cele mai eficiente moduri prin care ne putem adresa direct emisferei drepte ( aceasta din urmă este considerată de către Erickson ca fiind sediul inconștientului). Comunicarea pe două niveluri (conștient/inconștient) devine posibilă deoarece „structura de suprafață” a metaforei se adresează minții conștiente și implică paralelismul la situația conflictuală pe care o trăiește subiectul, în timp ce „structura de adâncime” a acesteia presupune accesarea propriilor resurse inconștiente. Mai mult, inconștientul însuși are o structură metaforică, întrucât „se servește de un anumit simbolism, care uneori variază de la o persoană la alta, dar care prezintă și trăsături generale și care se reduce la anumite tipuri de simboluri, așa cum le găsim în mituri și basme” (Freud, 1980, apud Dafinoiu,2000 ).

În concepția lui Erickson, metafora activează modelele de asociere ale inconștientului ce anulează vechiul tipar cognitiv-comportamental, generând răspunsuri noi, care, la rândul lor, vor deveni bază pentru comportamente noi. Acest proces circular auto-generativ ( Figura 1) poate fi reprezentat astfel :

 

 

Metaforă                                        Informații noi / Răspuns comportamental nou

↓                                                                                            ↑

 

Asocieri inconștiente           →                       Răspuns comportamental vechi

 

 

[ Figura 1. Funcția terapeutică a metaforei în teoria lui Erickson,

apud Mills și Crowley,1988]

De-a lungul timpului, Erickson a creat mii de povești în care, prin intermediul metaforei, a tradus conflictele interioare ale subiecților, încurajându-i, în egală măsură, să genereze propriile metafore (acestea au așadar, un caracter individual, intuitiv, chiar dacă simbolurile regăsite în povești stau sub semnul universalității ).Tipul de metaforă pe care subiectul îl creează într-un anumit moment ale vieții sale este relevant pentru că spune „unde se află” subiectul și care este principala temă cu care se confruntă în faza respectivă.

După cum putem observa, metaforele terapeutice prezintă, în esență, conflicte și posibile căi de ieșire din acestea; construite din mai multe „elemente care se unesc și se scindează, se contrapun și se susțin,
creând diverse echilibre” (Santagostino, 2008, cap.6), ele relevă călătoria pe care eroul o parcurge în scopul depășirii unei „situații” aparent imposibil de rezolvat. Aventura eroului, care marchează începutul unei transformări, al unei noi etape de viață, urmează tiparul clasic al „unității nucleare mitice” (Campbell, 2008) și anume : separarea de lumea cu care acesta era obișnuit (absolut necesară atunci când tiparele cognitiv-emoționale sunt prea rigide sau depășite), pătrunderea într-una dintre sursele puterii (inițierea) și întoarcerea.

Prin acceptarea chemării la aventură, eroul intră în contact cu „celălalt tărâm”, un tărâm necu noscut, fermecat (care este chiar inconștientul) în care fie își găsește aliați (ghizi simbolici), fie primește puteri neobișnuite, reușind astfel să depășească întreaga succesiune de încercări la care este supus. El parcurge, de fapt, un drum interior, inițiatic, în care i se oferă posibilitatea de a se (re)conecta la propriul inconștient, dobândind astfel puteri noi ce îl vor ajuta să își depășească propriile rezistențe și să își îndeplinească rolul. Călătoria sa poate fi percepută ca o intrare într-un labirint al căutării și descoperirii de sine, din care va ieși, în urma experiențelor trăite, îmbogățit și pregătit pentru următoarea etapă a vieții sale.

Construirea unei metafore trebuie să răspundă, indiscutabil, anumitor exigențe, întrucât în lipsa acestora, sensul abordării metaforice ar fi într-o largă proporție alterat. Potrivit profesorului I. Dafinoiu ( 2000, p. 164) modelul alcătuirii unei metafore terapeutice presupune, in extenso, următoarele etape :

a). Formularea corectă a problemei cu care se confruntă subiectul; ascultarea limbajului pe care îl folosește subiectul, observarea comportamentului și analizarea emoțiilor / sentimentelor acestuia pe parcursul discuțiilor sunt definitorii acestei etape.

b). Stabilirea contextului, acțiunilor și personajelor, dar mai ales a relațiilor dintre personaje – toate acestea trebuie adaptate structurii interne a subiectului și gândite astfel încât să corespundă cu reprezentarea pe care acesta o are cu privire la problema sa ( principiul izomorfismului).

c). Identificarea soluției – aceasta poate fi construită din elementele furnizate de subiect.

În ceea ce privește construcția sintactică a metaforei, D. Gordon ( apud I. Dafinoiu,2000) propune un model care să dețină următoarele trăsături :

lipsa indicilor de relație – în povestirea metaforei, nu vom folosi termeni preciși, foarte clari, lăsând subiectului libertatea de a căuta sensuri. Folosind, spre exemplu, expresia : „undeva, de parte , trăia…”, îi oferim acestuia posibilitatea de a situa acțiunea în locul dorit.

– utilizarea unor subiecte neprecizate – oferind mai puține detalii despre modul în care a acționat personajul principal al poveștii, lansăm o provocare imaginarului (exemplu : „într-un târziu, după mai multe încercări, el a ajuns…”).

– utilizarea nominalizărilor -acest aspect presupune „substantivizarea expresiilor ce denumesc în realitate, procese, acțiuni” ( I. Dafinoiu, 2000, p. 168).

Înainte de relatarea propriu-zisă a metaforei, Erickson propune, în scopul destabilizării conștientului, crearea unui moment de confuzie pentru subiect, în care acestuia să îi fie puse întrebări întortocheate, paradoxale sau să i se spună povești lipsite de sens, care nu pot fi legate în mod direct cu problema sa.

Experiențele care nu sunt înțelese de către subiect aduc o încărcătură emoțională adesea dificil de gestionat, iar metafora terapeutică, atunci când este utilizată adecvat, acționează tocmai în acest câmp al refacerii echilibrului subiectului, anulând ruptura dintre parte și întreg. Stilul de a povesti, ritmul vorbirii, modularea intonației, volumul vocii sau implicarea afectivă contri buie de asemenea, la crearea unei comunicări metaforice reușite. În mod evident, aceasta poate fi folosită și în combinație cu alte metode sau tehnici (desen, colaj, joc de rol, modelaj, jocul cu nisip etc.).

 

Bibliografie :

Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin… POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea

Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași

Joseph Campbell ( 2014). Eroul cu o mie de chipuri , Editura Herald, București

Maria Dorina Paşca (2004).Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș

Paola Santagostino (2008). Cum să te vindeci cu o poveste, Editura Humanitas, București

 

 

 

Posted on: ianuarie 19, 2016, by : Klaudia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *