Despre povestea terapeutică…

Actul de a povesti este fundamental în toate culturile umane. Spuse, cântate, dramatizate sau chiar pictate, poveștile au fost folosite din timpuri imemoriale drept mijloc autentic prin care o generație transmitea alteia informații prețioase precum : credințe, valori sau experiențe de viață. În esență, poveștile reprezintă unul dintre cele mai simple moduri de a ne conecta cu ceilalți, dar și cu noi înșine. Folosim povești în fiecare zi, în mod mai mult sau mai puțin conștient, ceea ce înseamnă că suntem atât povestitori (rol pe care ni-l asumăm când vorbim despre realitatea noastră), cât și ascultători (intrăm inevitabil în contact cu poveștile celor din jur sau cu cele ale inconștientului nostru-visele, care se dovedesc, de asemenea, valoroase, în măsura în care ne pot inspira). În mod evident, devenim și creatori ai propriilor povești, această calitate aflându-se în strânsă legătură cu variabile personale precum: gradul de autocunoaștere, propriile scopuri, determinarea, flexibilitatea, inteligența emoțională, etc.

Poveștile aduc, de regulă, în fața cititorului /ascultătorului o lume simbolică, în care personaje cu diferite calități (înnăscute, dar nedescoperite încă sau dobândite pe parcursul desfășurării acțiunii) trec prin anumite experiențe, în încercarea lor de a rezolva o situație-limită. Spre deosebire de poveștile raționale, al căror mesaj moralizator este explicit, povestea terapeutică se adresează intuiției și acționează în plan emoțional; făcând apel la imaginar, la fantastic, aceasta conduce ascultătorul într-un spațiu în care prezența gândirii logice, lineare este puternic diminuată, drept urmare, chiar dacă tema poveștii este imaginară, iar elementele ei pot fi adesea considerate ca fiind „neadevărate”, mesajul ei este „foarte real pe un alt nivel“ (Burns, 2011, p. 66).

De-a lungul timpului, povestea terapeutică s-a dovedit a fi un instrument eficient de comunicare relațională întrucât asigură ascultătorului doar baza de identificare (cu personajul principal și cu problema vizată), fără a-l expune direct. Această caracteristică a poveștii terapeutice generează consecințe directe, resimțite în planul rezistențelor, al mecanismelor de apărare ale ascultătorului, în sensul atenuării semnificative a acestora. Identificarea nu este „stabilită de la bun început”, subiectul „poate înțelege povestea în felul său și se poate reflecta în ea în felul său personal“ (Peseschkian, 2007, p.200), însă rămâne procesul esențial în demersul folosirii poveștii terapeutice deoarece în lipsa identificării, producerea unei modificări la nivelul percepției, emoțiilor, respectiv comportamentelor ascultătorului, este practic imposibilă.

O altă caracteristică a poveștii terapeutice constă în faptul că recurge la metaforă în scopul transmiterii unor informații relevante cu privire la lumea interioară a ascultătorului, acest lucru fiind posibil întrucât selectarea poveștii se face în urma stabilirii situației concrete pe care subiectul o trăiește. Mesajul poveștii este, de asemenea, receptat prin intermediul gândirii metaforice; acesta va fi dedus de către ascultător, și nu impus sau sugerat din exterior, rolul metaforei fiind cel de „ancoră emoțională pentru înțelegerea și conștientizarea resurselor proprii” (Filipoi, 2012, p.18)cu care subiectul poate depăși o situație. Fiind o concentrare de simboluri, povestea terapeutică facilitează cu ușurință accesul la inconștient, aducând la suprafață nu numai emoții și sentimente „nedigerate” (frici, dorințe, nevoi neîmplinite, culpabilități, obsesii), blocate în inconștient, ci și soluțiile pe care acesta din urmă le deține pentru situațiile conflictuale ale ascultătorului.

Sempronia Filipoi (2012) aduce în discuție trei funcții esențiale ale poveștii terapeutice, și anume :
➢ Funcția de oglindă – se referă la faptul că în poveste sunt reflectate nevoi, dorințe, conflicte ale ascultătorului; această oglindire permite subiectului să se distanțeze de conflict și de experimentarea acestuia în viața reală. Rezistența sa fiind minimă, este mai înclinat să accepte că există soluții pentru problema cu care se confruntă.

➢ Funcția de model – poveștile abordează diferite situații conflictuale și prezintă moduri posibile prin care acestea pot fi soluționate, drept urmare am putea afirma că susțin învățarea prin intermediul unui model, fără a-l încărca însă cu rigiditatate sau a-l impune ca fiind unicul răspuns la căutările ascultătorului. Dimpotrivă, metafora (căreia îi sunt adăugate sensurile proprii ale subiectului) îi permite acestuia să interpreteze soluția și să o adapteze structurii sale interne.

➢ Funcția de mediator (sau funcția de filtru – Peseschkian, 2007) subliniază faptul că povestea terapeutică este resimțită de către subiect ca fiind un spațiu securizant, în care identitatea sa este protejată, întrucât eroul poveștii este cel care se confruntă cu situația conflictuală, nu el însuși. Așadar, prin poveste i se pot comunica subiectului anumite aspecte sensibile, pe care acesta puțin probabil că le-ar accepta dacă i-ar fi comunicate în mod direct. De asemenea, prezența acestui filtru îi oferă subiectului posibilitatea de a purta discuții libere pe marginea poveștii, în cadrul acestora conturându-se date relevante despre subiect, dificil de obținut prin alte modalități.

La acestea se adaugă, de asemenea, funcția de resemnificare (adresându-se direct in – conștientului, poveștile tera peutice aduc la suprafață semnificații noi și prin urmare, oferă subiectului posibilitatea de a se raporta diferit la conflictele sale interioare) și cea regresivă – se referă la regresia într-un timp interior, dar și în perioada copilăriei. (Dafinoiu, 2000) .
Fiecare poveste are o dinamică ce depinde în mare parte de ascultător,căci indiferent de forma în care este prezentată povestea, datorită filtrului personal al fiecăruia, aceasta capătă sensuri noi, se extinde, evoluează, schimbându-se astfel de la un ascultător la altul. Axându-se pe folosirea metaforei, povestea terapeutică funcționează ca o punte între emisfera stângă a creierului (considerată drept sediu al inteligenței raționale, ce controlează acțiuni precum: limbajul, gândirea lineară, aritmetica, scrierea, etc.) și cea dreaptă (a inteligenței intuitive și holistice, a inconștientului, muzicii, formelor arhaice ale limbajului, simbolisticii, etc.). Atunci când spunem o poveste, ne adresăm în egală măsură atât conștientului cât și inconștientului, fapt ce determină ca în secvența în care subiectul este „prins“ de firul poveștii, metafora să permită deconectarea de la emisfera stângă, intensificând registrul de percepție. Mesajul ascuns în meta foră este astfel receptat de inconștient, iar momentul în care subiectul va avea o revelație cu privire la mesajul poveștii, va declanșa practic începutul vindecării. Funcționalitatea emisferei stângi se reflectă în procesarea conținutului poveștii și mai târziu, în sintetizarea informațiilor primite în starea de maximă receptivitate.
Scopul folosirii poveștii terapeutice constă, într-o primă etapă, în dezvoltarea unei atitudini noi a subiectului față de conflictele sale, acesta fiind realizabil tocmai prin suportul intuitiv pe care povestea îl oferă în descoperirea de sine, respectiv în restructurarea gândurilor/ convingerilor personale. Rolul ei nu se oprește însă aici – introducând elemente care trezesc și hrănesc imaginația subiectului, povestea lărgește spațiul interior al acestuia, făcând posibilă deschi derea spre conturarea propriilor idei/soluții. Efectele poveștilor terapeutice se înscriu așadar în sfere multiple, interconectate, pornind de la creșterea capacității de identificare / exprimare a emoțiilor la dezvoltarea și îmbunătățirea imaginii de sine sau amplificarea empatiei până la dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor.

În demersul folosirii poveștii terapeutice, se va ține cont de respectarea anumitor cerințe legate de : particularitățile de vârstă și de dezvoltare ale subiectului; selectarea poveștilor (centrată pe relevanța conținutului pentru subiect); crearea mediului în care se va desfășura activitatea etc. La fel de important este să înțelegem însă că povestea terapeutică nu se explică, în cazul în care se încearcă o traducere a acesteia, fiind practic anulat tot procesul prin care subiectul ar avea posibilitatea de a descoperi propriile sensuri. Adesea este avansată ideea potrivit căreia există o relație de echivalență între explicarea mesajului poveștii și discuții pe marginea acesteia. În cazul în care subiectul dorește să vorbească totuși despre poveste, nu îi va fi ignorată această nevoie, ce poate fi înțeleasă și ca o oportunitate prin care subiectul manifestă deschidere pentru relatarea propriei experiențe în receptarea poveștii. Dacă întrebările sale sunt însă legate de semnificația mesajului poveștii, se recomandă ca răspunsurile să fie de genul : „Care este părerea ta?”/„Tu ce crezi despre asta?”, tocmai pentru a nu-i distorsiona percepțiile inițiale.

Unul dintre cele mai relevante exemple pentru a exprima forța poveștilor și impactul lor profund asupra noastă este amintit de către George W. Burns (2011) – acesta readuce în lumină experiența unui băiețel care în urmă cu aproape 200 de ani, a fost nevoit să treacă printr-o operație de extirpare a unei tumori. În lipsa anestezicelor pentru controlul durerii (ce aveau să rămână necunoscute pentru cel puțin încă un secol după momentul respectiv) copilului i s-a spus o poveste, fiindu-i astfel distrasă atenția de la operație. În mod cu totul neașteptat, acesta a susținut mai târziu, cu toată convingerea, că nu a simțit absolut nicio durere pe parcursul intervenției. Băiețelul era însuși Jacob Grimm, cel care a încântat generații întregi cu poveștile sale.

Bibliografie
George W. Burns (2011). 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei, București
George W. Burns ( 2012). 101 povești vindecătoare pentru adulți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei , București
Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008). Educăm și vindecăm prin…POVEȘTI, Oradea, Editura Universității din Oradea
Ion Dafinoiu (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași
Jacques Salome (2007). Povești pentru a iubi, povești pentru a ne iubi, Editura Ascendent, Bucureşti
Maria Dorina Paşca (2004). Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș
Peseschkian Nossrat (2007). Psihoterapie pozitivă. Teorie si practică, Editura Trei, București Peseschkian Nossrat (2005). Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, Editura Trei, București
Sempronia Filipoi (2012), Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți, Editura ASCR, Cluj –Napoca

Posted on: ianuarie 3, 2016, by : Klaudia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *